Alisa Anton are un cont de Instagram ce merită urmărit iar pentru asta i-am cerut să-mi răspundă la întrebarea ”De ce fotografiezi ceea ce fotografiezi?” printr-un guest post pentru Instagramology.
Bătea un vânt de-mi arunca eșarfa-n toate părțile și-o imensitate de pod pe care stăteam tremura sub picioarele mele. Cu VSCO-ul pornit și cadrul țintit, mi-am dat seama că fotografiez pentru a stabili sau menține un soi de conexiune cu ceea ce mă înconjoară; preț de câteva secunde, nu mai eram la fel de mică, imensitatea de pod era cumva egală cu mine, am prins o frântură din el care măsurată în pixeli și milimetri e posibil să fie universal unică, doar a mea.
Cam asta a fost prima concluzie la care am ajuns după ce Robert m-a pus față-n față cu o întrebare cel puțin provocatoare. Până atunci, nu am stat niciodată să disec treaba asta așa cum trebuie: serios, de ce fotografiez ceea ce fotografiez? Draft după draft, mi-am dat seama că orice aș simți când stau cu ochiul lipit de viewfinder sau când editez în mod obsesiv o poză, e greu să pui în cuvinte, d-apoi să-i mai faci și pe ceilalți să priceapă ceea ce vrei tu să zici acolo.
Un prim răspuns care mi-a venit în minte a fost un citat de-al lui Kafka care zice așa: ,,Cînd nu scriu sunt pierdut… Port în mine o lume nemaipomenită. Dar cum să mă eliberez şi cum s-o eliberez fără s-o sfîşii? Şi totuşi, e de o mie de ori mai bine s-o sfîşii decît s-o înmormîntez în mine. Pentru asta trăiesc, iar acest lucru este cît se poate de clar.” Aceeași idee se aplică și atunci când iau aparatul / telefonul în mână și preț de câteva secunde, redefinesc în mod subiectiv o părticică din lumea asta imensă. Și dacă n-aș pune mâna pe declanșator, m-ar mânca-n palme și m-ar roade gândul că am pierdut ceva. Orice fotografie vine de fapt din mine, din ceea ce reprezint eu per total sau în clipele respective – e-a mea. Pe bune, ce sentiment poate fi mai fain decât să știi că ai creat ceva al tău?
Da-i greu să-mi pun munca în văzul lumii. Un simplu scroll pe Instagram și-n 5 secunde îmi dau seama că ăla și ăla e mai bun decât mine, celălalalt se știe juca mai bine cu umbrele, cadru-i mai simetric și cafeaua parcă-i mai bună. Și-atunci am învățat să-nvăț. Să extrag ce-mi pare mie a fi bun, să experimentez și selectez, să mă inspir, să aplic, să las frica-n treaba ei și să mă ocup de evoluția mea ca fotograf sau Instagrammer (ioi Doamne, ce titlu fain). În plus, comunitate mai faină ca cea de pe Instagram nu știu dacă mai găsești.
Atunci, fotografiez [și] pentru apreciere? Normal. E de fapt și ăsta un scop premeditat. Cine zice nu, n-a înțeles cum stă treaba pe Instagram. Diferența stă în faptul că aici aprecierea se măsoară calitativ, nu cantitativ.
Suntem catalogați ca o generație ahtiată după instant sharing care nu se poate deplasa, mânca sau mărita fără a da de știre. Instant sharing-ul unei fotografii nu stă sub aceleași motive, uneori superificale, aici se vrea mai mult – de la interacționare până la a transmite aceeași bucurie, uimire sau fie ce sentiment vine când stai față-n față c-un cadru ideal.
Concluzia vine și mai greu decât conținutul, nu de alta dar mi-e greu să trag linie la un subiect atât de vast. Completez în timp idei din explorarea asta estetică, după ce mai cresc și mai învăț.
